ARICIUL – SFĂTUITORUL LUI DUMNEZEU. ESTE UN SEMN BUN DACĂ O FAMILIE DE ARICI SE STABILEȘTE PE LÂNGĂ CASA TA

DISTRIBUIE PE FACEBOOK

O poveste care circula în urmă cu mai bine de un secol în tradiţia populară românească îl prezintă pe arici ca sfătuitor al divinităţii. Conform acestei credinţe, ghemul cu ţepi l-a ghidat pe Dumnezeu să modeleze Pământul.

Inca din Antichitate este considerat un semn bun daca o familie de arici se stabileste pe langa ferma. Si nu numai pentru ca se zice ca serveste ca un talisman aducator de noroc. Acest animal insectivor reprezinta pentru fermieri o adevarata bijuterie. Asta deoarece meniul sau include foarte multi daunatori. Carabusi, greieri, gandaci de la sol, larve de tantari, viermi care ataca plantele, melci, omizi, acesti daunatori formeaza cea mai mare parte a rationului lor alimentar. In total, aricii folosesc in alimentatie aproximativ 250 de specii de insecte.

Este de remarcat că aricii, din cauza sensibilității lor scăzute la otrăvuri, pot mânca chiar și insecte otrăvitoare, care nu sunt atinse de nimeni altcineva. Încă în meniul lor mai intră șerpi, broaște, rozătoare. Deși aricii nu sunt într-atât de agili pentru a prinde șoareci, știu însă foarte bine cum să le găsească cuiburile și să le distrugă.

Aricii au un oarecare grad de imunitate naturală împotriva muşcăturilor şerpilor veninoşi, la noi în ţară fiind cei mai mari duşmani ai viperelor. Secretul constă într-o proteină din musculatura lor, denumită erinacină. S-a constatat că aricii pot rezista la o doză de până la 5 grame de cianură de potasiu, o cantitate uriaşă pentru un animal de talia ariciului.

PRIN NATURA LOR, MASCULII SUNT EXTREM DE EGOIȘTI ȘI ÎȘI APĂRĂ CU ÎNCĂPĂȚÂNARE TERITORIUL. EXCEPȚIE FAC DOAR PENTRU FEMELE, ATUNCI CÂND SUNT ÎN PERIOADA DE ÎMPERECHERE.

Fermierii știutori i-au considerat dintotdeauna buni vecini, i-au hrănit la distanță și în niciun caz n-au îndrăznit să-i ucidă. Aricii iubesc să se stabilească în jurul fermelor. Slăbiciunea lor este laptele. Au un simț ascuțit și atunci când vine vremea mulsului se ascund prin colțuri în așteptarea că pe podea s-ar putea vărsa câteva picături de lapte. Dacă aveţi arici în grădină şi vreţi să le lăsaţi hrană pe timpul nopţii, lăsaţi-le fructe, carne sau nuci. În niciun caz lapte sau produse lactate. Deşi le place mult laptele, s-a dovedit că le produce invariabil o formă de diaree severă sau chiar m0artea.

Fermierii care vor să dezvolte afaceri eco ar trebui să se gândească în serios la arici. Pentru a-i atrage, este necesar de creat condiții de viață adecvate. În grădină ar trebui de păstrat un loc în care niciodată să nu se facă lucrări agricole, iar solul să nu fie prelucrat. Cel mai bine ar fi ca acest spațiu să reprezinte o bandă verde în jurul (sau în fundul) grădinii ocupată de garduri vii. În aceste locuri izolate femela poate găsi un loc liniștit, unde să-și facă cuib și să crească puii. Este foarte important de știu că, dacă, din neatenție, atingeți sau stricați cuibul, femela nu se mai întoarce niciodată înapoi, iar puii sunt sortiți pieirii.

Aricii au nevoie, de asemenea, de condiții pentru iernat. Se are în vedere că locul unde își au cuibul nu trebuie lăsat în bătaia ninsorilor și a vântului. În acest scop le puteți face o doseală improvizată din niște crengi, lemne, strujeni sau frunzele copacilor. Important este să nu le stricați adăpostul lor natural.

Ariciul este unul dintre animalele care îşi petrec iarna hibernând. Înainte de hibernare, care începe de obicei din luna octombrie (sau chiar septembrie, dacă toamna s-a dovedit aspră în anul respectiv), ajunge să-şi dubleze greutatea prin acumulări de grăsime.

Încă din perioada verii mănâncă în exces pentru a intra în condiţia optimă care să-i permită să hiberneze până în lunile martie-aprilie, când redevine activ. Hibernarea are loc într-o vizuină subternă, la adăpost de gerul şi viscolele iernii. Culcuşul ariciului este întotdeauna căptuşit cu un strat gros de frunze uscate, cu rol izolator. Vizuina sa este deosebit de curată, ariciul fiind un iubitor de curăţenie. Atunci când intra în starea de hibernare profundă, toate funcţiile fiziologice ale organismului său îşi încetinesc considerabil ritmul.

Ca orice animal care iarna hibernează, aricii trebuie să acumuleze din timp un strat frumos de grăsime. Ar fi bine ca toamna (octombrie, noiembrie) să le aruncați câte ceva de mâncare la distanță, nuci, cereale, fructe, etc.

Imediat după ieşirea din hibernare, aricii au un singur lucru în cap: sex!
Împerecherea are loc în lunile aprilie-mai, iar gestaţia la aricii româneşti este de 25-28 zile. Rezultatele apar sub forma a 2-7 pui, care nu depăşesc 5 cm lungime, cu trupuşoarele acoperite de peri fini şi moi, care se vor transforma ulterior în ţepii caracteristici.

La mai puţin de o lună de la venirea lor pe lume, puii încep să exploreze împrejurimile, urmându-şi mama în peregrinările ei. La trei luni sunt independenţi, dar vor deveni maturi sexual abia peste un an de zile.

Întrebarea cumva comică despre “cum fac sex aricii“, fără ca masculul să se rănească în spinii de pe spatele femelei, şi-a găsit răspunsul în urma studiilor şi experimentelor de laborator. În momentul copulării, penisul mascului, care este situat în centrul abdomenului, nu este deloc rănit în timpul procesului, deoarece femela îşi întoarce foarte mult coada şi bazinul în sus.

ARICIUL – SFĂTUITORUL LUI DUMNEZEU

Prezent în multe basme şi poveşti, ariciul, ca personaj, ascunde de fapt mistere mult mai vechi, fiind regăsit în numeroase mituri şi legende cosmogonice. Ocupând un loc de seamă în mitologia persană, ariciul apare şi în tradiţiile popoarelor turcice din Asia Centrală.

Potrivit descopera.ro, în miturile noastre primordiale, ariciul participă alături de Dumnezeu (Fârtat) şi Diavol (Nefârtat) la urzirea lumii. Iată-l propulsat în rolul de “inginer” al Creaţiei. La fel ca în cazul miturilor primordiale indo-europene, asiatice sau chiar africane, ariciul este şi la noi un purtător al inteligenţei creatoare supreme şi chiar al unei etici surprinzătoare. El este cel care pune ordine în succesiunea zilelor şi preîntâmpină incestul Soarelui cu Luna, izbăvind astfel lumea proaspăt făurită de greutatea unui păcat primordial.

Descoperim aşadar ariciul implicat în rolul neaşteptat de ajutor al lui Dumnezeu în procesul urzirii lumii. Ba chiar, în unele mituri, Dumnezeu greşeşte Facerea Lumii, sau este în lipsă de inspiraţie. Salvarea vine de la meticulosul şi inteligentul arici care, prin intermediul a diferiţi soli animalieri (cel mai adesea, albine), vine cu soluţiile potrivite pentru terminarea Lumii.

Îl găsim şi în rolurile de mediator între zi şi noapte, între pământ şi apă, între suprafaţă şi adâncime, între ordine şi haos, între normă şi abatere, acţionând asemenea unui catalizator pentru armonizarea contrariilor şi normalizarea ritmurilor Firii.

Ca orice divinitate precreştină telurică, ariciul este stăpân şi paznic al bogăţiilor pământului. Împarte acest rol cu şarpele dar, spre deosebire de reptila care doar păzeşte comorile, ariciul este păstrătorul tainei unui dar al elementului pământ. Este vorba de o plantă magică, ce poate să învingă bolile şi m0artea, ba chiar şi uneltele şi tehnologiile create de oameni. Aceeaşi plantă are darul de a deschide uşile Raiului, iar singur ariciul este cel care-i ştie taina.

CU SAU FĂRĂ SIMBOLISMUL SĂU FASCINANT, ARICIUL RĂMÎNE ACELAŞI SPIRIDUŞ AL TOAMNEI, A CĂRUI APARIŢIE NE ÎNCÂNTĂ PRIVIREA ŞI ZIUA.

Dincolo de prima impresie, ariciul este un animal de-a dreptul fascinant, cu un mod de viaţă interesant şi cu un rol de mare importanţă în ecosistemele din care face parte. Forma sa unică în lumea vieţuitoarelor şi discreţia cu care se arată oamenilor au născut tot felul de legende despre rolul şi viaţa acestui mamifer care aparţine din ordinul insectivorelor.

Una din credinţele populare răspândite în urmă cu mai bine de un secol la români, care dăinuie şi astăzi, îl prezintă pe arici ca un sfătuitor al lui Dumnezeu la facerea lumii. Povestea este prezentată şi în publicaţia „Şezătoarea”, condusă de Artur Gorovei, cu apariţie în perioada sfârşitul secolului XIX – începtul secolului XX.

„La început Dumnezeu făcuse pământul prea mare şi nu se pricepea ce să facă, să-l facă mai mic, că cică era întins ca o masă. A trimis el atunci pe la toate lighioaiele că ce e de făcut şi o trimis şi la ariciu pe albină”, începe povestea.

Mesagerul lui Dumnezeu nu găseşte însă de prima dată un răspuns, ariciul arătându-se chiar indispus că este deranjat pentru o astfel de problemă. „- M-a trimis Dumnezeu – zise albina să te întreb că ce să-i fac pământului să-l mai micşoreze că e prea mare? -Ei- zise ariciul, de unde ştiu eu ce să-i facă, dacă nu ştie el că e atotputernic; dar eu de unde? nu ştiu, aşa spune-i”

Povestea spune că albina, în loc să plece, s-a ascuns într-o trestie, aproape de arici, iar de acolo a auzit cum acesta a început să vorbească singur:

„Ei, mă întreabă ce să-i facă; să-l mai încreţească şi el, să mai facă văi, dealuri, dacă-i prea mare” În acel moment albina a sărit din trestie şi i-a spus ariciului că a auzit tot, şi că va merge să-i spună demiurgului cum să-şi definitiveze opera:

„Am auzit ce-ai spus, am să-i vestesc lui Dumnezeu; iar ariciul ia un beţigaş, şi-o loveşte peste mijloc şi de atunci albina e curmată la mijloc, până atunci era tot una” Concluzia poveştii este că de atunci pământul are văi şi dealuri „şi de aceea e păcat să om0ri ariciul”.

Iubiţi-l şi ocrotiţi-l ori de câte ori îl întâlniţi!


DISTRIBUIE PE FACEBOOK